Ion Mincu, marele arhitect care şi-a făcut casă cu bani împrumutaţi de la primărie. Caragiale venea frecvent în sufrageria în care mai târziu s-au găsit nişte scrisori secrete

Născut la 20 decembrie 1852, la Focşani, Ion Mincu şi-a obţinut diploma de inginer în 1875, la Bucureşti, şi pe cea de arhitect la Paris, în 1884, după absolvirea  Şcolii Naţionale de Arte Frumoase din capitala Franţei.

Galerie foto

vezi galeria
54 foto

La 35 de ani, în aprilie 1887, se căsătoreşte cu Eliza Dăscălescu, mai tânără cu 11 ani, alături de care va avea două fiice. Actul lor de căsătorie, invitaţia la nuntă, precum şi o mărturie a prietenilor se regăsesc acum în holul de intrare din Casa Mincu.

Şerban Sturdza, fost preşedinte al Ordinului Arhitecţilor din România, în prezent vicepreşedinte al Fundaţiei Pro Patrimonio

„El avea nevoie de o locuinţă şi, la un moment dat, se hotărăşte să cumpere casa aceasta care aparţinea unui alt arhitect pe care îl chema Burelli. Era un arhitect italian şi care avea o poziţie importantă în administraţia românească. Era arhitectul şef al oraşului”, afirmă într-un interviu pentru Descoperă Şerban Sturdza, fost preşedinte al Ordinului Arhitecţilor din România şi în prezent vicepreşedinte al Fundaţiei Pro Patrimonio.

Mincu a împrumutat bani de la primărie pentru casă

Arhitectul Gaetano Antonio Burelli (1820 – 1896) a construit o parte din casă la jumătatea secolului XIX pe un teren cumpărat cu suma de 360 de galbeni. În martie 1890, acesta vinde imobilul şi terenul din jurul lui arhitectului Ion Mincu, pentru suma de 70.000 de lei.

„Pe vremea aceea, casa era doar o parte din ceea ce vedem acum, pentru că Mincu, după ce s-a aşezat, împrumutând bani de la primărie, a reuşit să facă un corp care, adăugat la casa iniţială, a putut să îi asigure o viaţă decentă familiei şi fiicelor lui”, adaugă arhitectul Şerban Sturdza.

Partea din grădină a clădirii în formă de L este corpul adăugat de Mincu, fiind vorba de un parter şi un etaj. Casa era locuinţă pentru familia Mincu, dar şi birou pentru arhitect.

„Casa iniţială este o casă numai pe parter, cu o pivniţă, care avea o grădină mare şi o intrare unde caleaşca putea să oprească. De altfel, la intrare puteţi să vedeţi cum se cobora pe trepte din caleaşcă direct. În fundul curţii erau nişte grajduri pentru cai”, precizează vicepreşedintele Fundaţiei Pro Patrimonio.

Ion Mincu, soţia şi cele două fiice

Stilul arhitectural al primei părţi a secolului XIX şi a jumătăţii lui era reprezentat din spaţii luminoase şi decoraţii foarte ample. Lucrările de restaurare a Casei Mincu, terminate în 2012, au scos la iveală o pictură de început de secol XIX sub suprafaţa tencuită de Ion Mincu.

„Avea şi familia, dar şi biroul de arhitectură. Cu ocazia aceasta acoperă toată decoraţia iniţială de pe vremea lui Burelli şi îşi face propriul proiect care are o arhitectură mult mai sumbră, aş spune, din punct de vedere al luminozităţii, cu foarte multă inventivitate, adăugând elemente bizantine şi româneşti şi, cu ocazia aceasta, îşi ilustrează încă o dată ceea ce se va chema stilul naţional, al cărui creator Mincu este”, susţine fostul preşedinte al Ordinului Arhitecţilor din România.

Caragiale, unul dintre obişnuiţii casei

Fotografiile recuperate de la urmaşii lui Mincu arată cum îşi amenajease arhitectul, care timp de patru ani a fost şi deputat (1895-1899), casa în care primea personalităţi importante ale vremii. „Datorită faptului că Mincu era cunoscut, dar şi Burelli era cunoscut, aici familia lui Caragiale şi Caragiale făcea vizite. Era un obişnuit al casei”, adaugă arhitectul Şerban Sturdza, cel care a găsit casa lui Mincu la începutul anilor 2000.

De menţionat este faptul că Ion Luca Caragiale a fost căsătorit din 1899 şi până la moartea lui (din 9 iunie 1912) cu Alexandrina Burelli, una dintre fiicele arhitectului italian.

În vizită la Mincu mai venea şi pictorul Gheorghe Petraşcu, fratele scriitorului şi diplomatului Nicolae Petraşcu, a cărui casă a fost construită după planurile lui Mincu, precum şi mulţi dintre profesorii şi arhitecţii vremii.

Arhitectul Ion Mincu în casa lui/ Credit foto: Ordinul Arhitecţilor din România

Muralistul George Demetrescu Mirea, director la Şcoala de arte frumoase din Bucureşti aproape trei decenii (1899-1927), a fost cel care a realizat pictura casei lui Ion Mincu, iar meşteri români din şcolile de arte şi meserii s-au ocupat de sculptura ei.

„Pe pereţii de aici, în momentul în care i-am restaurat, am putut găsi desene făcute de mâna lui Mincu, care se refereau exact la detaliile din acest spaţiu şi atunci ele au fost expuse şi se pot vedea”, spune fostul preşedinte al Ordinului Arhitecţilor din România.

Promotor al arhitecturii neo-româneşti, Ion Mincu, care a fost şi preşedintele Societăţii Arhitecţilor Români timp de nouă ani (1903 – 1912), şi-a îmbogăţit stilul după ce a vizitat o mare parte din ţările Europei Centrale şi de Sud, începând cu Spania, dar şi zone din România. Astfel, în creaţiile sale, dintre care amintim Casele Lahovary, Monteoru şi Vernescu, Şcoala Centrală de fete din Bucureşti sau Palatul administrativ din Galaţi, a îmbinat elementele bizantine, gotice, baroce, cu cele de folclor tradiţional.

„Ordinul Arhitecţilor, care a fost foarte atent atunci când a restaurat această clădire, a comandat în Oltenia, unde Mincu fusese împreună cu Petraşcu, un covor care să fie special pentru această casă, şi care să fie un covor oltenesc, aşezat undeva la mansardă, unde acum sunt birourile”, precizează arhitectul Şerban Sturdza.

Accidentul care i-a afectat partea motorie

Ion Mincu a locuit în această casă până la moartea lui survenită în 6 decembrie 1912, după un an de suferinţă.

„Aş aminti un accident pe care l-a avut, nefericit, în baia pe care am restaurat-o, şi unde, din păcate, toată partea motorie şi-o anihilează într-o oarecare măsură şi există o suferinţă mare care urmează. Probabil că dacă ar fi avut o viaţă mai lungă, o serie întreagă dintre proiectele sale ar fi putut să continue şi era foarte foarte intersant pentru arhitectura românească”, afirmă vicepreşedintele Fundaţiei Pro Patrimonio.

„El a fost primul şi deschizătorul unei şcoli naţionale de arhitectură, stilul neo-românesc, şi chestia asta, până la urmă, a făcut ca prezenţa noastră în Europa, în perioada în care stilurile naţionale înfloreau în tot felul de alte ţări, să fie destul de bine reprezentată şi interesantă”, adaugă acesta.

Cel mai bine, stilul neo-românesc al lui Mincu, se poate vedea în „Bufetul” de la Şoseaua Kiseleff, actualul restaurant Doina. Proiectată în 1889 pentru expoziţia internaţională de la Paris, construcţia îmbină elementele tradiţionale ale conacelor boiereşti din zona Argeşului şi Vâlcei.

Cizmele soldaţilor comunişti, depozitate în sufrageria lui Mincu

Revenind la imobilul lui Mincu, după decesul acestuia, în casă a continuat să locuiască soţia sa Eliza Mincu şi apoi urmaşii acestora. Venirea regimului comunist şi-a pus, însă, amprenta pe Casa Mincu. De altfel, pe zidul dinspre strada Arthur Verona, încă se mai păstrează sloganul „Votaţi Soarele!” de la alegerile din 1946 câştigate prin fals de comunişti. 

Sloganul comuniştilor încă se mai păstrează pe un perete din exterior al Casei Mincu

„La fel cum s-a întâmplat şi în alte case, regimul comunist bulversează puţin viaţa şi, în cazul ăsta, destul de grav, pentru că familia este lăsată doar în două camere. Restul încăperilor este cotropit, chiar ăsta ar fi sensul, de alte decizii.  Este confiscată casa şi transformările sunt uriaşe. Pe această fereastră trebuie să vă închipuiţi că aici a fost o uşă pe care se intra într-o cameră care, începând din anii ’50, devine un loc de depozitare pentru cizme pentru soldaţi al MAI-ului”, precizează Şerban Sturdza, fost preşedinte al Ordinului Arhitecţilor din România.

Ulterior, clădirea este reîmpărţită şi sunt aduse să locuiască în ea circa 6-7 familii. Reîmpărţirea casei a însemnat şi eliminarea picturii realizate de George Demetrescu Mirea, a multor decoraţii interioare, precum şi a mobilierului. „În partea opusă, unde acum este o parte a sufrageriei foarte importantă, era o baie şi o bucătărie. Tavanul tot era vopsit în alb, cu ulei. Pereţii în partea aceea erau cu faianţă de mai multe feluri şi toate lucrurile astea au trebuit desfăcute şi, după fotografiile pe care le-am avut şi martorii, pentru că s-a făcut o cercetare a tuturor elementelor de arhitectură, am putut să reconstituim”, detaliază arhitectul Şerban Sturdza.

Pictura şi mobilierul care se mai păstrase au fost restaurate. O parte din sobele dispărute în timpul regimului comunist au fost refăcute, la fel şi o parte din parchet şi din mobilă. În total peste 100 de oameni, tineri arhitecţi şi restauratori, mulţi fiind voluntari, au lucrat la restaurare, respectând stilul lui Mincu. Printre ei se numără şi urmaşi ai pictorului Gheorghe Petraşcu.

„În spatele acestui dulap există un pomelnic cu absolut toate persoanele care au lucrat la restaurarea casei şi care înlocuiesc într-un fel elementele pe care le-am descoperit, desenele lui Mincu care stau ceva mai încolo”, afirmă Sturdza.

Scrisorile secrete din dosul lambriului

Ordinul Arhitecţilor din România a intrat în posesia casei în anul 2002, după ce a cumpărat-o de la urmaşii lui Mincu. Banii pentru cumpărarea Casei Mincu au fost obţinuţi din donaţiile făcute de o serie de arhitecţi. Restaurarea ei, conform planurilor din vremea marelui arhitect, a durat până în 2012. În timpul lucrărilor s-au descoperit şi nişte scrisori secrete.

Sufrageria Casei Mincu

„Un plic în care erau ascunse vreo 7-8 scrisori din timpul celui de Al Doilea Război Mondial şi care, probabil, de frica Securităţii au fost băgate în dosul lambriului şi noi le-am descoperit. „Scrisorile erau cu caracter diplomatic din perioada războiului. Am putut să le recuperăm şi, deocamdată, le restaurăm ca să le putem publica”, precizează vicepreşedintele Fundaţiei Pro Patrimonio.

Pe podeaua din marmură de la intrarea în Casa Mincu a fost inscripţionat un scurt istoric al clădirii. În holul de la intrare luminează unul dintre candelabrele lui Mincu. Într-una dintre încăperi sunt păstrate vestigii ale decoraţiilor lui Mincu, care au stat aruncate în podul casei în perioada comunistă, iar pe o uşă se află una dintre picturile lui Dan Peretz, nepotul lui Mincu, care a locuit mai târziu în casă.

În sufrageria Casei Mincu se află o colecţie de bijuterii donate de eminentul arhitect Nicolae Dancu. Într-un alt colţişor sunt expuse instrumentele de lucru ale arhitectului, arătând evoluţia lor, începând de la compas şi echer, până la altele mai avansate. Pe un alt panou, ascuns după o uşă, au fost caligrafiate  istoria Casei Mincu şi a Ordinului Arhitecţilor.

Grădina Casei Mincu, închisă după incendiul de la Colectiv

Într-un alt salon a fost amplasat un pian, precum cel pe care îl avea Mincu, şi unde frecvent sunt organizate concerte.

Arta urbană îşi pune amprenta pe pereţii exteriori ai Casei Mincu

La etaj, unde se află birourile, amenajarea a fost făcută într-un stil modernist. Covorul oltenesc şi şemineul, pe care stă inscripţionată o albină, simbolul Ordinului, amintesc însă de stilul tradiţionalist al lui Mincu.

În grădină sunt expuse de câţiva ani plăci din piatră naturală care pot fi sursă de inspiraţie pentru arhitecţi. Înainte de evenimentele de la Colectiv, grădina era deschisă, aici având loc frecvent evenimente.

„Sperăm ca, în cursul anului viitor, să o putem din nou să o deschidem şi lumea să fie invitată aici pentru că devenise un loc public foarte important”, spune arhitectul Şerban Sturdza.

Potrivit acestuia Casa Mincu, actualul sediu al Ordinului Arhitecţilor din România este „mai mult decât un muzeu” şi „oricine doreşte să intre în casă şi să vadă, să ceară explicaţii, este primit”. „În acelaşi timp, cred că programele publice se vor înteţi în viitor”, a conchis acesta.

În anul sărbătoririi Centenarului Marii Uniri, Descopera.ro te invită să cunoşti, prin intermediul campaniei „Case de poveste”, istoria unor clădiri impresionante şi a oamenilor ei.